[…]Tra i drammi che aveva dovuto vivere Nanda Pivano c’erano stati l’arresto per avere tradotto “Addio alle armi” di Hemingway, giudicato troppo pacifista e lesivo dell’onore dell’esercito italiano; e la prigione, quando si scoprì il trucco inventato da Pavese per aggirare la censura fascista, consistente in una semplice ma efficace “s” puntata, che trasformò – per i clerico-fascisti di allora – l’Antologia di Spoon River in una potabile “Antologia di S. River”.
Ironia a parte, arresto è arresto e galera è galera, comunque e sempre. Figurarsi in quegli anni bui. Ancora più osceni – arresto e galera – se a subirli è una ragazza di ottima famiglia e ben istruita, con laurea in lettere (tesi sul Moby Dick di Melville) e laurea in filosofia (tesi sull’esistenzialismo, relatore Nicola Abbagnano). “Divenne superproibita l’Antologia di Spoon River in Italia”, ricordò anni dopo Pivano: “Parlava della pace, contro la guerra, contro il capitalismo, contro in generale tutta la carica del convenzionalismo. Era tutto quello che il governo non ci permetteva di pensare… e mi hanno messo in prigione e sono molto contenta di esserci andata”.
E pensare che tutto era nato per sfida, o per scherzo, quando la giovane Nanda chiese al proprio mentore Pavese di spiegarle la differenza tra letteratura inglese e letteratura americana. E per tutta risposta Cesare le mise in mano quel librino di Edgar Lee Masters. Che Nanda aprì a caso, a metà, restando folgorata dai versi: “Mentre la baciavo con l’anima sulle labbra / l’anima d’improvviso mi fuggì”. “Chissà perché questi versi mi mozzarono il fiato”, commentò anni dopo la traduttrice, aggiungendo: “E’ così difficile spiegare le reazioni degli adolescenti…”.
Quella di parlare agli e degli adolescenti, in fondo, è stata la vera vocazione di Fernanda Pivano, dai tempi della galera fascista a quelli della militanza radicale negli anni Settanta, fino alla splendida vecchiaia nel nuovo millennio. E come adolescenti fragili e geniali – adolescenti cresciuti male e in fretta – trattò sempre i “suoi” poeti, dopo che nel 1947, al Gritti di Venezia, Hemingway la redarguì con un “Daughter, questa non me la dovevi fare!”, quando la scoprì completamente astemia.[…] | Printre dramele pe care Nanda Pivano a trebuit să le trăiască a fost arestarea pentru că a tradus "Adio Arme" de Hemingway, considerată prea pacifistă și dăunătoare onoarei armatei italiene; și închisoarea, când a fost descoperit trucul inventat de Pavese pentru a eluda cenzura fascistă, constând într-un episod "s" simplu, dar fără indoială eficient, care a transformat – pentru clericii-fasciști ai vremii – Antologia Spoon River într-o "Antologie di S. River" acceptată. Lăsând ironia la o parte, arestarea este arestare și închisoarea este închisoare, oricum ar fi. Imaginați-vă în acei ani întunecați. Și mai obscen – arestare și închisoare – în cazul unei fete de familie excelentă și bine educată, cu o diplomă în literatură (teză despre Moby Dick a lui Melville) și o diplomă în filosofie (teză despre existențialism, lector Nicola Abbagnano). "Antologia Spoon River din Italia a fost interzisă” își amintea Pivano ani mai târziu: "Vorbea despre pace, împotriva războiului, împotriva capitalismului, împotriva întregii acuzații de convenționalism. Era tot ce guvernul nu ne lăsa să gândim... Și m-au băgat în închisoare și mă bucur foarte mult că m-am dus." Și să ne gândim că totul s-a născut ca o provocare sau ca o glumă, când tânăra Nanda i-a cerut mentorului ei Pavese să-i explice diferența dintre literatura engleză și literatura americană. Ca răspuns, Cesare i-a pus în mână cărticica lui Edgar Lee Masters. Pe care Nanda a deschis-o la întâmplare, la jumătate, fiind izbită de versuri: "În timp ce o sărutam cu sufletul pe buze / sufletul mi-a scăpat brusc". "Mă întreb de ce aceste versete mi-au tăiat respirația", a comentat traducătorul ani mai târziu, adăugând: "Este atât de dificil să explici reacțiile adolescenților ..." Faptul de a vorbi cu și despre adolescenți, la urma urmei, a fost adevărata vocație a Fernandei Pivano, din timpurile închisorii fasciste la cele ale militantismului radical din anii șaptezeci, până la splendida bătrânețe din noul mileniu. Și, la fel ca adolescenții sensibili și străluciți – adolescenți care au crescut prost și repede – au inspirat-o întotdeauna poeții “săi”, după care, în 1947, la Gritti din Veneția, Hemingway a mustrat-o cu un "Fiică, nu trebuia să-mi faci asta!", când a descoperit-o complet sobră. [...] |