ProZ.com translation contests »
7th ProZ.com Translation Contest: "Sports" » Portuguese (EU) to Romanian » Entry by Laura Fevrier

Source text in Portuguese (EU)

Translation by Laura Fevrier (#5477) — Winner

Não me interpretem mal. Eu até gosto de ir ao ski. Mas sou obrigada a reconhecer que não nasci para os desportos. Nem de Verão, nem de Inverno. Quando era miúda e me vi subitamente privada de fazer ginástica graças a uma febre reumática que me interditou todo os movimentos mais bruscos do que ler, desenhar, escrever e ouvir música, dei graças a Deus por não ser obrigada a fazer aqueles exercícios todos duas vezes por semana, alguns com aparelhos, tipo cavalo de Arção, nos quais eu era mais do que desajeitada.

Não é portanto de admirar a catástrofe em que redundou a minha primeira ida ao ski. Ainda não tinha vinte anos, o que para aprender a jogar Scrabble não é tarde, mas para começar a fazer ski já se revela problemático.

E como os amigos iam todos, lá fui eu, convencida que aquilo devia ser tão fácil como saltar à corda. O resultado foi desastroso: ao fim de três dias de choros, fitas, pânico de entrar nas cadeirinhas em movimento, infindáveis sucessões de quedas à entrada e saída dos teleskis, consegui muito a medo descer a minha primeira pista verde. Com a diferença que, enquanto toda a gente desceu em dois minutos, eu demorei cerca de quarenta. E só quando cheguei lá abaixo e me admirei com o frio que sentia nos pés, verifiquei que me tinha esquecido de apertar as botas. Não é fantástico?

A moral desta triste história, é que passei rapidamente a ser grande fanática do... après-ski. Aquelas botifarras confortáveis faziam-me sentir qual Neil Armstrong ao pisar, peregrino, o solo lunar. Com elas dei grandes passeatas, sempre com um livrinho e um caderninho para escrevinhar, enquanto bebia um chocolate quente na esplanada para matar o tempo.(...)

Quando voltei a casa, declarei publicamente que nunca mais ninguém me voltaria a ver com skis nos pés. Mas com o passar dos anos, as saudades da montanha e da neve começaram a moer-me a existência e acabei por voltar, outra, e outra vez, até me habituar.

Hoje, sou uma péssima esquiadora, mas pelo menos divirto-me. E depois, tudo o que é verdadeiramente difícil, dá outro sabor à vida.
Să nu mă înţelegeţi greşit, mie chiar îmi place să merg la schi. Însă mă văd nevoită să recunosc că nu sunt făcută pentru sporturi. Nici pentru cele de vară, nici pentru cele de iarnă. Când eram mică, m-am văzut lipsită de posibilitatea de a merge la orele de sport din cauza unei febre reumatice. Mi s-a interzis orice mişcare mai bruscă, în afară de citit, desenat, scris şi ascultat muzică şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că n-am fost nevoită să fac de două ori pe săptămână toate acele exerciţii, unele la aparate de genul calului cu mânere, la care eram mai mult decât lipsită de talent.

Astfel, nu e de mirare că primul meu contact cu schiurile a fost un dezastru. Încă nu împlinisem douăzeci de ani, vârstă la care încă nu e târziu să înveţi să joci Scrabble dar dacă vrei să faci schi se poate dovedi cam problematic.

Dar cum toţi prietenii mei mergeau, m-am dus şi eu, convinsă că urma să fie simplu ca bună ziua. Rezultatul a fost un dezastru: după trei zile de smiorcăieli, de scene, de spaimă de a urca în scaunele în mişcare, de serii nesfârşite de căzături la intrarea şi la ieşirea din teleschi, am reuşit să cobor, cu multă teamă, prima mea pârtie verde. Cu observaţia că, dacă toată lumea o cobora în două minute, mie mi-a luat cam patruzeci. Şi numai când am ajuns jos şi m-am mirat de cât de îngheţate îmi erau picioarele, mi-am dat seama că aveam clăparii descheiaţi. Fantastic, nu-i aşa?

Morala acestei poveşti triste este că am devenit repede o împătimită a... apreschiurilor. Acele ghete confortabile mă făceau să mă simt un fel de Neil Armstrong păşind, peregrin, pe solul lunar. Cu aceste ghete am făcut plimbări lungi, având la mine întotdeauna o cărţulie şi un carneţel în care mâzgăleam câte ceva când îmi omoram timpul cu o ciocolată caldă pe terasă.

Când m-am întors acasă, am declarat public că nu mă mai prinde nimeni cu schiurile în picioare. Dar, cu trecerea anilor, a început să mă roadă dorul de munte şi de zăpadă şi m-am întors, iar şi iar, până m-am obişnuit.

Acum schiez foarte prost dar cel puţin mă distrez. Şi, în fond, tot ceea ce este cu adevărat dificil dă o altă savoare vieţii.